Intuneric si liniste

January 8, 2014


Îmi auzeam inima cum îmi bate, în gât. Simțeam cum îmi vibrează timpanele în ritmul ei. Ochii mi se obișnuiau, încet, încet, cu întunericul. Am văzut-o pe maica-mea, chircită în colț, cu mâna la gura soră-mii și cu o groază întipărită pe față. Aia mică, habar n-avea ce se întâmplă. Taică-miu încerca să pară calm dar lumina lunii se strecura printre jaluzele, pe tâmpla lui și lucea. O picătură de transpirație alunecă de pe fața lui, pe linoleul rece. Și făcu așa de mult zgomot.

Freamătul de afară se înteți. Se transformă în tropăit. Un ritm infernal care ne încercuia din ce în ce aproape.Venea cu aerul, intra în noi. Ne simțiseră. Știau că suntem în casă. Și citeam în ochii bulbucați ai familiei mele că și ei știau că nu mai e nici o scăpare. Se auzi un ciocănit în ușă. Maică-mea își înăbuși un țipăt.

Și atunci am văzut o schimbare în soră-mea. Un calm răutăcios. De parcă umanitatea din ea plecase de acolo.
-Ce-ar fi să le dăm drumul? șopti ea, cu un zâmbet sinistru, lipsit de inocența copilărească pe care o știam. Nu mai era cu noi. Maică-mea o strânse la piept cu disperare. Bătăile în ușă nu mai conteneau. Și atunci am făcut ceva nebunesc. M-am ridicat, am tras aer în piept și m-am dus să mă uit pe vizor. Și oroarea pe care am văzut-o mă bântuie de atunci. Mici, mulți și tenebroși.
-Primiți cu colindul? Țipară ei, într-o voce. Am împietrit. M-au simțit prin ușă. Poate blufau. Am făcut trei pași înapoi și m-am pus înapoi jos, lângă familie, îmbrățișați de întuneric și liniște.
– Nu înțeleg de ce nu pleacă. De ce bat încontinuu la ușă de 5 minute, deși nu am răspuns. Ce își imaginează, că ne-au prins căcându-ne pe toți și ne așteaptă? Că ne răzgândim? Că dacă dormim atât de profund încât să nu răspundem 5 minute înseamnă că sigur am vrea să ne trezim ca să auzim niște colinde și să dăm niște bani? De ce nu pleacă? șoptesc eu,dintr-o suflare.
Taică-miu se uită lung la mine, ca și cum n-am înțeles nimic de la viață și îmi răspunse simplu.
– Pentru că știu că ne ascundem. Că nu vrem să ne întrerupem din ce facem ca să auzim același cântec tâmpit a mia oară și să mai dăm și bani pentru întrerupere. Asta e natura românului și asta e realitatea colindului de mii de ani. Ei bat la ușă și noi ne prefacem că nu suntem acasă. Care cedează primul. Ei din bătut la ușă sau noi din prefăcut. Bunică-miu îmi povestea că în ’48 a stat 3 luni cu colindătorii la ușă. Și-au mâncat opincile. Și ei și ai noștri. Dârzi ca munții cu toții. Până la urmă bunică-miu a cedat și le-a deschis. Trei colindători muriseră de inaniție de la ei și unul de la noi. Așa a murit unchiul tău Grigore, dumnezeu să-l ierte, asta e situația.
– Totuși, nu înțeleg. N-ar fi mai simplu să deschidem ușa și să le spunem că nu primim?
– Cum bă să nu primești cu colindul, dar ce, ești neam prost? Nu îți place Crăciunul?

Sursa:   România Atac la persoana

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: